marți, 13 decembrie 2011

Dezvoltarea economico-socială


Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor macroeconomici care exprimă :
-potențialul și nivelul economiei
-structura acesteia
 eficiența folosirii factorilor de producție
-gradul de competivitate internațională,
-nivelul de trai al populației.
 În perioada 1950-1989, creșterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-a accentuat preponderența acțiunii factorilor cantitativi în susținerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producție în întreaga economie, în afară de industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de puternică.  a înregistrat o creștere rapidă față de venitul național, fapt ce a dus la scăderea ponderii venitului național în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obține în acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.
În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de 35,7%, cea mai mare parte a investițiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuția ramurilor la crearea venitului național, tendința dominantă care s-a manifestat în această perioadă a fost legată de schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în industria agrară.
În 1989, industria și construcțiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale producției naționale. Această tendință a fost rezultatul creșterii semnificative a venitului național creat în industrie, și a a unei creșteri mai reduse a venitului național creat în agricultură. Populația ocupată a înregistrat creșteri în industrie și construcții și scăderi în agricultură. Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale economiei naționale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din volumul total al investițiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a primit o parte redusă.
Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obține prin combinarea indicatorilor de nivel, raportați la populație, cu indicatorii eficienței. Față de media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9725 de dolari americani și de cea mondială, de 3853 de dolari, România cu 2624 de dolari avea un nivel de aproape 3,7 ori mai scăzut decât cel european și se afla sub nivelul mediu mondial. În ceea ce privește indicatorul PNB (produs național brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), față de o medie europeană de 17,217 dolari și de o medie a țărilor dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori și respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârșitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de țara noastră la consumul de îngrășăminte chimice la hectar și la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori și respectiv șase ori mai scăzut, la acești doi indicatori, față de media țărilor europene dezvoltate. De asemenea, producția medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de 1955 kilograme, față de media europeană de 3161 kg și media țărilor dezvoltate de 4120 kilograme. Locul României în ierarhia mondială se poate reflecta și cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, față de media europeană de 1885 de dolari și de o medie a țărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al balanței de plăți de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe și creșterea rezervelor internaționale ale României.

 

 

Economia românească la sfârșitul anului 1989


Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârșitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidențiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcționare a vieții economice și sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominația proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naționale, care și-a pus amprenta asupra funcționării întregului sistem economic românesc.
Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului național unic al întregii activități economice și sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naționale, realizată pe cinci ani și anual, era mijlocul principal de dirijare și corelare ex-ante a activității agenților economici din toate ramurile producției naționale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială și tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiții, activitatea agenților economici și, în general, macroeconomia, se desfășurau potrivit normelor și reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanță cu indicatorii economico-financiari din planul național unic. Prin exercitarea capacității de decizie, în problemele fundamentale ale activității economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenților economici era limitată la elemente de mică importanță pentru strategia și tactica întreprinderii. Piața era considerată o componentă pașnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfășurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor și de trecere în consumul populației a bunurilor economice necesare.
Prin planul național unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor, raportul real dintre cerere și ofertă pe piața internă, dar nici condițiile de pe piața internațională, erau dirijate de la centru:
1)      Prețul
2)      Dobânda
3)      Creditul
4)      Salariile
5)      Impozitele
6)      Taxele
  nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea eficiența și rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și internaționale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național, iar agenții economici nu mai dispuneau de autonomia și libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.
Procesele de modernizare și retehnologizare a capacităților de producție erau dirijate centralizat prin planuri și programe speciale, adoptate pe ramuri și subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei naționale. Relațiile economice extene ale României erau organizate și se desfășurau pe planul național unic, iar acțiunea agenților economici în acest domeniu era în mare măsură supusă conducerii centralizate a economiei naționale. Echilibrarea balanței comerciale se realiza prin creșterea forțată a exporturilor și reducerea drastică a importurilor, având consecințe grave asupra satisfacerii cererilor de pe piața internă și dezvoltării economiei pe termen mijlociu și lung. Eficientizarea comerțului exterior era concepută și urmărită la nivel macroeconomic, iar agenților economici nu li se permitea să adopte cele mai bune măsuri și să folosească cele mai adecvate mijloace economico-financiare. Nu exista interesul necesar găsirii unor modalități mai eficiente de conducere a afacerilor internaționale.
Veniturile salariaților și ale țăranilor nu reprezentau eficiența reală a activității depuse de fiecare lucrător, ci de o eficiență globală. Producătorii direcți ai bunurilor economice erau tot mai mult îndepărtați de rezultatele muncii lor. Din cauza fenomenului de înstrăinare economică, oamenii au început să manifeste un comportament individual și colectiv bazat pe nepăsare și lipsă de răspundere, cu consecințe directe asupra motivației muncii. Au existat și o serie de încercări eșuate de perfecționare a mecanismului economic, cu scopul de a crește nivelul rentabilității și competitivității.
Moneda
Leu romanesc(RON)
An fiscal
Anul  calendaristic
Organizatii comerciale
UE, WTO

 

 

Comerțul în România în perioada 1937-1939


Ramurile cele mai importante ale industriei erau industria petroliferă și cea a gazelor naturale. Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaților lângă Ploiești, la intrarea dinspre Pasul Predeal. Producția de păcură era controlată în mod rigid de către guvernul român, deși anumite companii străine aveau interese mari față de aceasta. Producția totală de păcură era de 6,240,000 tone în anul 1939. Exporturile totale de produse petrolifere erau de 9,313,000,000 lei, un leu având valoarea de $.006.
Sarea și tutunul erau monopoluri de stat. Tutunul ce provenea în cea mai mare parte din Câmpia Dunării, era de proastă calitate, însă era sursa principală de venit a localnicilor. În comparație cu tutunul balcanic, tutunul românesc avea o frunză slabă și era netratat.
Industria extracției și prelucrării cărbunelui era limitată la regiunea Anina din Banat, însă cărbunele extras era de foarte bună calitate. La Anina se produceau 300,000 tone de cărbune anual. Cărbunele extras de la Sacu, Doman și Ocna de Fier era livrat unor oțelării importante. Se spunea în acea vreme că în regiunea Hunedoara, la sudul localității Deva ar exista resurse nedescoperite.
Lignitul era extras în mari cantități din regiunea Hunedoara și din regiunea dintre Vârciorova și Bacău, însă cele mai importante zăcămite se aflau în Muntenia și Moldova. Producția totală de lignit în 1937 era de 2,183,508 tone.
Antracitul era extras din districtul Gori de la Schela și din Moldova și Muntenia, însă cantitatea totală nu depășea 201,000 tone.
Gazele naturale erau exploatate pe scară largă în regiunile Sărmășel, Zau de Câmpie, Șaroș pe Târnave, Bazna și Copșa Mică din Transilvania. Era exploatată o suprafață de 114 km pătrați; în general 140,000,000 metri cubi de gaz metan puteau fi extrași de pe un kilometru pătrat.
Industria oțelului se afla în Banat, fiind în legătură cu minele de cărbune de acolo, având o producție anuală de 129,060 tone în 1937.
Pescăriile din regiunea Dunării erau de o importantă valoare comercială și după pescăriile de pe Volga, pescăriile din josul Dunarii, de lângă Giurgiu și Oltenița, Călărași, Cernavodă și Hârșova și cele de lângă Ostrov, erau cele mai extinse si mai bogate din Europa. Pescuitul din lacuri era neînsemnat, însă producția anuală a Deltei Dunarii era de aproximativ 9,000,000 kilograme.
România era una dintre cele mai bogate țări din sud-estul Europei în ceea ce privește grânele. Muntenia și Basarabia produceau de două ori mai mult decât cantitatea produsă în Transilvania. Producția totală era doar puțin mai scazută decât cea a Germaniei și reprezenta o cincime din cea a Canadei. Grâul era de calitate foarte bună și era recoltat în mare măsură mecanizat, iar fermele românești erau bine dotate.
Exportul de grâu a scăzut în mod considerabil din 1914, deși în 1911 reprezenta 70% din valoarea totală a exporturilor. De atunci locul a fost luat de exportul de gaze naturale. Principalii clienți pentru exporturile de grâu erau țări ca Belgia, Olanda, Germania și Marea Britanie.
Industria de prelucrare a lemnului exporta în 1938 produse în valoare de 2,465,000 lei.